În sfera publică americană, dezbaterea cu privire la războiul împotriva Iranului nu se limitează la argumente strategice. Aceasta împrumută în plus dintr-o gramatică radicală un amestec de apocaliptism religios și iliberalism politic în folosul unei retorici care promite adevărul împotriva experților, destinul împotriva diplomației și autoritatea împotriva controlului sau echilibrului puterilor. Mai exact, dezbaterea cu privire războiul împotriva Iranului a pus în evidență în spațiul public american o convergență ideologică fără precedent între două curente aparent distincte: mișcarea „neo-reacționară” tehno-libertariană întruchipată de Curtis Yarvin și mișcările religioase milenariste. Astfel proiectul politic „neo-reacționar” al lui Curtis Yarvin – care propune să desființeze idealul democratic și să structureze guvernul ca o întreprindere condusă de un monarh absolut – își găsește un ecou nu numai în teologia dominionistă a celor Șapte Munți, dar și în imaginarul politico-religios de bază al milenarismului american. Politica neo-reacționară oferă stilul politic – forță, obediență, dispreț pentru compromis, în timp ce milenarismul oferă combustibilul emoțional și anume ideea că o criză în Orientul Mijlociu nu este doar gravă, ci cosmică – un semn al sfârșitului timpurilor.
Chiar dacă oficial confesiunile milenariste nu predică războiul, o parte din limbajul lor apocaliptic revine puternic în dezbaterea publică americană cu privire la războiul împotriva Iranului în trei pachete retorice extrem de compatibile cu mentalitatea neo-reacționară. În primul pachet descoperim elementele de limbaj milenarist care favorizează ultimatumurile neo-reacționare în detrimentul negocierii: „Armaghedon” / „vremurile din urmă” / „semne”, elemente care transformă un război discutabil într-un eveniment „inevitabil” și prin urmare, dincolo de orice dezbatere. Retorica milenaristă orientată politic oferă pe fondul tradiție evanghelice posibilitatea pentru milioane de credincioși să interpreteze conflictele din Orientul Mijlociu ca fiind împlinirea în timp real a profețiilor biblice. Referințele constante la Cartea Apocalipsei, la Bătălia de la Armaghedon și la întoarcerea iminentă a lui Hristos structurează acest discurs. Reciclarea neo-reacționară a viziunii apocaliptice milenariste beneficiază în plus de reactivarea culturală recurentă în societatea americană a temei „semnelor sfârșitului”. Un exemplu bine cunoscut este bestsellerul lui Hal Lindsey, „The Late Great Planet Earth”, unde crearea Statului Israel în 1948 și apoi recucerirea Ierusalimului de către Israel sunt interpretate ca semne care anunță sfârșitul timpurilor. În centrul acestei interpretări se află un capitol din cartea lui Ezechiel, care descrie o coaliție de națiuni – identificate în mod tradițional de „experții” în profeții ca fiind Rusia, Turcia și Persia (Iran) – care atacă Israelul în „Războiul lui Gog și Magog”. Imaginând această misterioasă coaliție, Hal Lindsey a prezis în anii 1980 Armaghedonul pentru președinția lui Ronald Reagan.
În al doilea pachet găsim elementele de limbaj milenariste care favorizează conducerea neo-reacționară de sus în jos – „un lider decide” – în detrimentul deliberării: „liderul este ales / uns / mânat”, elemente care au ca efect sacralizarea deciziei politice și descalificarea opoziției ca o rebeliune morală, mai degrabă decât un dezacord strategic. În cultura americană în care narațiunile providențiale sunt familiare, acest trop se altoiește ușor pe reflexele iliberale – „avem nevoie de un om puternic”. Astfel, figura regelui Cirus, conducătorul persan care, conform Bibliei, a permis întoarcerea evreilor din exil, este invocată pentru a amplifica rolul politic al lui Donald Trump. În același timp, figura diabolică a lui Haman, care voia să masacreze toți evreii din Imperiul Persan, este invocată pentru a demoniza regimul mollahilor. Gene Bailey și Lance Wallnau, de exemplu, au promovat comparatia lui Trump cu Cirus cel Mare spunând că „Cyrus Trump deține cărțile” și că „istoria are un mod ciudat de a se repeta”… Când Cirus cel Mare a intrat în Babilon, nu a zdrobit un popor. Nu a zdrobit un grup de oameni. I-a eliberat. Perșii încă îl numesc Cirus cel Mare pentru că a restaurat demnitatea, a onorat credința și a rupt grumazul regimului opresiv.” Să nu uităm nici faptul că Paula White, Lance Wallnau, Cindy Jacob, Dutch Sheets l-au preamărit pe Donald Trump, încă de la prima sa candidatură, ca actor providențial înscris în istoria mântuirii, un suveran ales și uns de Dumnezeu asemenea regelui David, în ciuda eșecurilor sale personale. Acest cadraj hermeneutic neutralizează critica morală la adresa președintelui, plasându-l în același timp într-o narațiune providențială.
În al treilea pachet găsim elementele de limbaj milenariste care favorizează respingerea medierii – diplomație, drept, informații – în favoarea unui „adevăr” superior: „Adevărata guvernare nu este cea a oamenilor” – Împărăția, puritatea, fortăreața aparțin lui Dumnezeu. Consecința utilizării acestei retorici este erodarea ideii legitimității controlului democratic – Congresul, presa, legea, expertiza – și promovarea unui imaginar în care autoritatea trebuie să „curățe”, să „restaureze”, să „epureze”. Acest registru este compatibil în special cu o lectură neo-reacționară a politicii anti-contra-puterilor, pro-verticalitate. Metafora „pastilei roșii” preluată din filmul clasic „Matrix” a fost adoptată si adaptată politic de ideologii neo-reacționari pentru a descrie propria lor „trezire spirituală” în fața bătăliei cosmice în desfășurare. Războiul din Iran este prezentat, astfel, ca momentul în care America ia colectiv „pilula roșie” și recunoaște natura spirituală a conflictului. Iranul nu mai este doar întruchiparea „Catedralei” progresiste a lui Curtis Yarvin, ci devine literalmente satanic. Prin amestecarea jargonului informatic al lui Curtis Yarvin cu apocalipticismul milenarist, susținătorii războiului prezintă conflictul ca o „depanare” necesară a sistemului internațional, o epurare a „virușilor” ideologici înainte de instalarea unui nou „sistem de operare” divin sau tehno-monarhic.
Dezbaterea cu privire la războiul împotriva Iranului în spațiul public american dezvăluie cristalizarea unei noi ideologii hibride, care îmbină tehno-autoritarismul neo-reacționar și milenarismul religios dominionist. Această convergență, facilitată de miliardari ai tehnologiei precum Peter Thiel și lideri religioși precum Paula White, produce un nou tip de discurs politic în care distrugerea democrației devine o misiune divină, iar războiul este prezentat ca o reparație apocaliptică a sistemului mondial. Războiul este reinterpretat ca o etapă a dramei escatologice. El încetează să mai fie considerat un instrument al puterii, devenind un eveniment util sau chiar necesar împlinirii istoriei divine. Milenarismul oferă sensul, neo-reacționismul oferă metoda.
