După anularea alegerilor prezidențiale de către Curtea Constituțională, cei doi protagoniști calificați până atunci în turul al doilea, au făcut două declarații surprinzătoare. Călin Georgescu reamintește înainte de toate că anularea a avut loc în ziua Sfântului Nicolae, în plin post al Crăciunului: ”Dragii mei, suntem în postul Crăciunului, iar astăzi este ziua Sfântului Nicolae. În această zi, statul român a luat democrația și a călcat-o în picioare.” Iar Elena Lasconi, în același registru, avertizează că Dumnezeu îi va găsi pe vinovații care au nesocotit democrația: „Astăzi este momentul în care statul român a călcat în picioare democrația. Dumnezeu, poporul român, adevărul și legea vor prevala – și îi vor găsi pe cei vinovați de distrugerea democrației noastre.”

Încă de la primele cuvinte, atât prin similitudinea lor, cât și prin caracterul lor politico-religios, cele două declarații pun în opoziție legitimitatea și devianța, făcând apologia devianței în detrimentul legitimității. Legitimitatea desemnează caracterul unei puteri, al unei norme sau al unei instituții recunoscute drept juste, acceptabile sau adecvate de către o anumită comunitate. Ea este liantul care menține ordinea socială, permițând membrilor săi să accepte, sau chiar să interiorizeze, regulile ca fiind corecte. În ceea ce privește devianța, ea desemnează comportamente, idei sau practici care încalcă normele stabilite. Nu este neapărat penală, dar reprezintă o disonanță cu așteptările sociale sau politice. Nu este neapărat penal să consideri autoritatea și puterea lui Dumnezeu mai presus de autoritatea și puterea Curții Constituționale. Mai mult decât atât, într-un registru religios, această poziționare nu este deloc șocantă. Dar într-un context politic, ea este disonantă și produce dezordine pentru că scoate convingerea religioasă din spațiul intim și o aduce în spațiul public, suprapunând-o convingerii politice. O astfel de gândire, pe de o parte, legitimează criteriile de normalitate – „manipularea votului alegătorilor și distorsionarea egalității de șanse a competitorilor electorali, prin utilizarea netransparentă și cu încălcarea legislației electorale a tehnologiilor digitale și a inteligenței artificiale în desfășurarea campaniei electorale, precum și prin finanțarea din surse nedeclarate a campaniei electorale, inclusiv online” – care au justificat anularea prezidențialelor. Este vorba de un set de reguli și cerințe care reflectă, dincolo de textualitatea constituțională, însuși idealul gândirii și practicii democratice în materie de comportament electoral. Prin urmare, în vârtejul emoției, pasiunile sunt depășite de realitatea inconturabilă că în România, ca și în alte democrații, alegerile prezidențiale sunt guvernate de Constituție și de legislația electorală națională. Constituția garantează dreptul de a vota și de a candida la alegeri, dar prevede și mecanisme de recurs în caz de fraudă sau nereguli. O alegere poate fi anulată de Curtea Constituțională dacă încălcări grave compromit corectitudinea votului. Desigur, alegerile sunt expresia fundamentală a voinței poporului și anularea alegerilor ar putea fi înțeleasă ca o negare a acestei suveranități. Dar, o alegere afectată de fraudă sau nereguli nu este o opțiune care ar putea să restabilească transparența pentru că din start subminează încrederea în instituții.

În plus, o astfel de gândire care introduce religia în politică, ignoră că anularea alegerilor prezidențiale este o procedură – ca multe altele – de funcționare a sistemelor democratice sau care tind către democrație. În 2016 Curtea Constituțională a Austriei a invalidat – din cauza neregulilor în numărarea anumitor voturi – rezultatul alegerilor prezidențiale, care l-au dat câștigător pe ecologistul Alexander Van der Bellen în fața candidatului de extremă dreapta Norbert Hofer. În 2017 Curtea Supremă din Kenya anulează votul prezidențial din 8 august ca fiind lipsit de „transparență și fiabilitate”. În 2019 Curtea Constituțională din Malawi a luat decizia de a invalida alegerile prezidențiale ca urmare a contestației pastorului Lazarus Chakwera, candidatul care pierduse în fața lui Peter Mutharika, dar care răspundea „chemării lui Dumnezeu care i-a spus: Îți prelungesc slujirea ca să poți conduce o întreagă națiune”.

Pe de altă parte, declarațiile celor doi foști calificați în turul al doilea după anularea prezidențialelor dezvăluite în profunzime o ideologie în ruptură cu gândirea creștină.  Creștinismul se bazează pe principiile universalității. Isus Hristos, figura centrală a creștinismului, pledează pentru dragostea necondiționată și transcendența diviziunilor umane. Versete biblice precum „Nu este nici iudeu, nici grec, nu este nici sclav, nici liber, nu este nici bărbat, nici femeie, căci toți sunteți una în Hristos Isus” (Galateni 3:28) reflectă această vocație universalistă. Ideea creștină de unitate se bazează pe o frăție spirituală care transcende granițele etnice sau naționale. Naționalismul prețuiește particularismele, adică trăsăturile care definesc o națiune: limba, cultura, istoria comună și religia. El afirmă o solidaritate exclusivă, adesea limitată la o anumită națiune sau popor. El asociază „statul român” cu „postul Crăciunului”, cu „ziua Sfântului Nicolae” și cu Dumnezeu care îi va pedepsi „pe cei vinovați”, probabil Curtea Constituțională, pentru „distrugerea democrației noastre.”

Între decizia Curții Constituționale și declarațiile de mai sus ale celor ce au candidat la funcția de președinte al României, legitimitatea în căutare de transparență, puterea probelor, capacitatea instituțiilor judiciare de a rămâne imparțiale și respectul principiilor democratice  navighează printre devianțe și patologii, încercând să convingă că servește efectiv interesului public.