Semnificația persecuției comuniste a creștinilor din România veacului trecut combină aceleași două registre foarte diferite puse în evidență de Hannah Arendt și de Vercors[1] în „Eichmann în Ierusalim” și, respectiv, în „Tăcerea mării”: registrul politico-juridic al procesului unui călău birocratic și registrul existențial și moral al rezistenței tăcute. În primul caz, persecuția apare ca produsul unui sistem administrativ impersonal, dezvăluind „banalitatea răului” mai degrabă decât demonismul unui monstru excepțional. În cel de-al doilea caz, ea este trăită din interior, ca un test de demnitate, reținere și fidelitate față de sine sub ocupația nazistă.
În „Eichmann în Ierusalim”, Arendt arată că persecuția nu se bazează exclusiv pe ură ideologică, ci pe o organizare administrativă raționalizată, în care fiecare funcționar îndeplinește sarcini fragmentate fără a înțelege totalitatea crimei. Eichmann apare ca un om mediocru, lipsit de orice profunzime diabolică, obsedat de cariera sa, de proceduri, de „buna funcționare” a mașinii, mai mult decât de ura activă față de evrei. Așa se face că mulți pastori sau lideri ai bisericii, cum și simpli membri recunosc cu detașare că au colaborat pe vremea comunismului cu Securitatea, dar nu au făcut rău la nimeni, ci doar datoria întru binele cetății față de cârmuitorii vremii rânduiți de Dumnezeu. Din această perspectivă, sensul persecuției nu este doar intenția barbară de a elimina un popor, ci posibilitatea, în inima societăților moderne, ca uciderea în masă să poată fi gestionată ca o problemă logistică. Această interpretare răstoarnă imaginea tradițională a persecutorului ca monstru excepțional: persecuția devine un risc structural al regimurilor birocratice, unde obediența, conformismul și limbajul administrativ neutralizează judecata morală. „Banalitatea răului” înseamnă atunci că răul radical se poate desfășura fără pasiuni extreme, pur și simplu prin lipsă de gândire, prin incapacitatea de a empatiza și de a rezista normei. Semnificația persecuției aici este un avertisment: atâta timp cât indivizii refuză să judece singuri, un stat modern poate transforma cetățenii obișnuiți în roți dințate într-o mașină de exterminare.
În „Tăcerea mării” a lui Vercors, persecuția este abordată din perspectiva celor ocupați, în micro-scena unei case franceze rechiziționate de un ofițer german. Un unchi și nepoata sa aleg rezistența prin tăcere în fața ocupantului, refuzând orice schimb verbal în ciuda curtoaziei și culturii acestuia din urmă. Violența persecuției nu se manifestă aici prin brutalitate directă, ci prin invadarea intimității, obligația de a coexista cu inamicul, ocuparea silențioasă a spațiului domestic. Este cazul, de exemplu, al familiilor creștine în care căsătoria unui membru al ei cu un colaborator al Securității a impus tăcerea și a cauzat deteriorarea climatului familial conducând la rupturi dureroase între părinți și copiii lor sau între familiile copiilor aceleași familii. Semnificația persecuției este astfel inseparabilă de chestiunea demnității: cum să rămâi fidel sieși când nu poți nici fugii, nici lupta? Tăcerea devine un act etic, o afirmație negativă care refuză să legitimeze prezența inamicului, evitând în același timp ura zgomotoasă și sterilă. Acolo unde Arendt analizează mecanica persecutorului, „Tăcerea mării” pune în prim-plan subiectivitatea celui persecutat, lupta sa pentru a păstra un spațiu interior de libertate, chiar dacă redusă la un refuz de a vorbi.
Persecuția este un fenomen cu două fețe: structural și subiectiv. În opera lui Arendt, persecuția este în primul rând un fenomen politic, juridic și organizațional: presupune instituții, lanțuri de comandă, birouri, trenuri și liste. Pune sub semnul întrebării responsabilitatea individuală într-un cadru în care inițiativa personală pare dizolvată în obediență și rutină. În opera lui Vercors, dimpotrivă, focalizarea este foarte restrânsă: o casă, trei personaje, un cadru închis în care persecuția este exprimată ca sentimentul de a fi invadat, deposedat de lumea familiară. Sensul persecuției nu este reductibil nici la suferința victimelor, nici la barbaria autorilor. El are de a face cu, de asemenea, cu modul în care un sistem politic poate cere ca fiecare să renunțe la judecata sa și cum fiecare individ, la nivelul său, poate accepta sau refuza această abdicare. „Tăcerea mării” arată că, chiar și într-o situație de asimetrie totală, o formă de rezistență interioară rămâne posibilă. „Eichmann în Ierusalim” ne dezvăluie că, fără această rezistență a conștiinței, aparatul persecuției poate funcționa cu o eficiență terifiantă.
Sensului persecuției necesită distincția între două niveluri: sensul istorico-politic și sensul etico-existențialist. La nivel istorico-politic, persecuția este un fenomen administrat, planificat și birocratizat. Sensul acestui tip de persecuție depășește zona regimurilor și ideologiilor totalitariste și este un avertisment pentru democrațiile moderne: de îndată ce supunerea față de lege sau față de stat devine absolută, legea poate fi folosită pentru a legitima nejustificatul, iar organizarea rațională poate servi unor scopuri inumane chiar și în biserică. Dintr-o perspectivă etico-existențialistă, sensul persecuției constă în modul în care indivizii reacționează la ea. Chiar și fără a putea răsturna sistemul, aceștia pot demonstra o anumită idee de umanitate: refuzul de a colabora, menținerea distanței, fidelitatea față de o imagine a libertății, a demnității. Persecuția devine atunci nu dorită de victime, ci o oportunitate forțată de a dezvălui, sau nu, ceea ce le este drag. Aceste două niveluri ale sensului persecuției converg în noțiunea de judecată: Arendt îl critică pe Eichmann pentru că nu a gândit, pentru că nu a judecat ceea ce făcea în lumina unei umanități comune. „Tăcerea mării”, pe de altă parte, înfățișează personaje care judecă în tăcere, care refuză oferta ofițerului de fraternizare, nu din dispreț față de el personal, ci din respingerea întreprinderii pe care o reprezintă. În ambele cazuri, sensul persecuției ridică posibilitatea de a spune „nu”, de a nu te lăsa complet absorbit de rol sau de situație.
Care este rostul, astăzi, de a reflecta asupra sensului persecuției? Scopul nu este de a găsi o valoare intrinsecă în ea, ca și cum suferința ar conferi automat sens. Scopul este altul și este dublu: de a preveni și de a fi martor. A preveni, în sens arendtian: a identifica în instituțiile noastre, în bisericile noastre, în afacerile noastre, în discursul nostru, tot ceea ce favorizează dispariția judecății personale, eschivarea de la responsabilitate și supunerea la proceduri necontestate. Riscul nu este doar cel al unei reveniri la vreo formă de totalitarism, ci cel al formelor de persecuție administrativă normalizată. A fi martor, în sensul din „Tăcerea mării”, înseamnă a păstra și a promova memoria și istoriile, oricât de fragmentare, ale celor care, sub persecuție, au căutat să mențină o formă de demnitate. Tăcerea lor, refuzul lor de a se supune, fidelitatea lor față de un anumit ideal uman arată că persecuția nu are niciodată ultimul cuvânt asupra sensului unei vieți. Sensul persecuției nu rezidă în persecuția în sine, ci în contrastul dintre mașinăria impersonală care o face posibilă și gesturile, uneori minuscule, prin care indivizii încearcă totuși să rămână umani. Chiar și într-o logică dezumanizantă a sistemului o umanitate poate persista în formele tăcerii obstinate.
