Marcel Ciolacu a ieșit din scenă într-un moment de maximă tensiune politică, punând capăt mandatului său de premier printr-o demisie anunțată sec și asumată, imediat după ședința coaliției și reuniunea Consiliului Politic Național al PSD. Gestul a venit ca o recunoaștere implicită a responsabilității pentru eșecul usturător suferit de coaliția PSD-PNL-UDMR la primul tur al alegerilor prezidențiale din 2025, în care candidatul susținut de alianță, Crin Antonescu, a fost exclus din turul al doilea, surclasat de George Simion și Nicușor Dan.
Decizia lui Ciolacu de a demisiona a fost inevitabilă, într-un context politic în care partidele tradiționale sunt asaltate de valuri de neîncredere, furie populară și un apetit tot mai evident pentru lideri din afara sistemului. Într-o atmosferă tensionată, cu sprijinul politic al coaliției în derivă și cu un PSD debusolat în fața ascensiunii extremismului politic, Ciolacu a renunțat la funcție fără prea multe explicații, transmițând totodată un mesaj de asumare care a lipsit cronic în istoria recentă a guvernărilor din România.
Președintele interimar Ilie Bolojan, un nume asociat mai degrabă cu administrația eficientă la nivel local decât cu echilibrul național, a luat act de demisie, fără a emite la rândul său vreo opinie clară privind direcția următoare. Această absență de viziune și lider clar într-un moment de criză a fost observată și de presa internațională. Euronews a titrat „România intră în vid de putere înaintea turului decisiv”, în timp ce Politico Europe a subliniat că „demisia lui Ciolacu este simptomul unei erodări accelerate a vechilor centre de putere din Europa de Est”.
Dincolo de demisia în sine, momentul marchează o prăbușire sistemică. Coaliția care părea de neclintit cu doar câteva luni în urmă, stă acum pe o fundație fragilă. Fracturile dintre PSD și PNL, mascate de un discurs comun despre stabilitate, devin tot mai evidente. Surse din interiorul alianței, citate de G4Media, vorbesc despre tensiuni intense și despre o retragere iminentă a liberalilor din structura de guvernare, în încercarea de a salva ce se mai poate din capitalul electoral propriu.
Pentru Ciolacu, demisia înseamnă, cel mai probabil, și sfârșitul carierei politice la vârf. Deși a încercat să se poziționeze drept un lider echilibrat, deschis spre dialog cu Bruxelles-ul și atent la nevoile sociale interne, imaginea lui publică a fost erodată constant de percepția unei guvernări lente, birocratice și mai ales deconectate de realitatea dură a cetățeanului obișnuit. Explozia prețurilor, criza din sănătate, nemulțumirea mediului de afaceri și, mai recent, umilința din dosarul Schengen și refuzul SUA de a include România în Visa Waiver, toate au conturat o imagine de eșec pe multiple planuri.
Demisia sa nu este însă un simplu act individual. Este o bornă istorică într-un proces mai larg de prăbușire a partidelor mari și de realiniere a axelor de influență. Alegerile prezidențiale din 2025 au dovedit că românii nu mai acordă încredere reflexivă structurilor tradiționale. Candidatul lor, Crin Antonescu, a fost perceput ca expresia unui trecut politic care nu mai oferă soluții pentru prezent. Iar pierderea turului al doilea în favoarea unui independent și a unui lider populist cu tendințe radicale arată că terenul a fost deja cedat altor forțe.
În acest vid de putere, responsabilitatea lui Ilie Bolojan, fie interimară, fie mai durabilă, se va dovedi crucială. România nu își permite să intre într-o spirală a instabilității instituționale într-un moment în care atenția publicului este absorbită de o luptă prezidențială acerbă, iar economiile europene se confruntă cu noi amenințări externe. Cu ochii Occidentului ațintiți asupra vulnerabilităților democrației din regiune, Bucureștiul trebuie să demonstreze că poate supraviețui tranzițiilor fără a se prăbuși în haos.
Demisia lui Marcel Ciolacu este, așadar, mai mult decât o retragere personală: este un simptom al unei Românii care își abandonează vechii piloni de stabilitate fără să fi construit încă noii piloni ai încrederii. Ce urmează este o ecuație deschisă, cu variabile imprevizibile, într-un moment în care fiecare gest politic poate înclina balanța între reformă reală și decădere accelerată.
